miercuri, 20 martie 2013

Criza de "supraproducţie"

Ca în '29-'33, laptele este aruncat pe câmp. De data asta nu în SUA, ci în România. Este rezultatul scandalurilor alimentare de la noi, din ultimele săptămâni. Unul după altul, suspect de multe şi bine grupate. Probabil că România nu trebuie să mai exporte alimente. Plătit de forţe interesate sau doar un dobitoc sinistru, ministrul Daniel Constantin, slugoiul lui Dan Voiculescu, a declarat că pe piaţa românească există lapte "infestat", din producţia proprie. Mutulică a folosit în mod greşit buzele destinate altfel fundului încăpător al varanului şi a scos prostia, fapt care are deja consecinţe extrem de grave asupra fermierilor români. Aşa să fi fost, cretinoidul ar fi trebuit să tacă şi să caute asiduu o rezolvare problemei, nu să arunce anatema asupra întregii producţii de lactate autohtone. Dar probabil că el, când era mic, nu a fost hrănit cu lapte, ci cu basamac.

Da, dar, aflăm, în ultimele zile, importurile de produse lactate, mai ales din Ungaria, au crescut în mod exponenţial... Oare ce importatori români trag foloase de aici?

sâmbătă, 16 martie 2013

Pentru că cineva trebuie să spună şi adevărul...

S-au împlinit, pare-se că ieri, doi ani de la începutul revoltei siriene, parte a "primăverii arabe". În doar doi ani, Siria, altădată un model de convieţuire interetnică şi interconfesională, a devenit un iad în flăcări, în care tortura şi omorurile sunt scene cotidiene. Conform mediei occidentale şi a celei din România (France 24, cel puţin, duce o campanie absolut mizerabilă - nici o diferenţă între Hollande şi Sarkozy, care îşi lichida în toamnna lui 2011, finanţatorul electoral, pe Gaddafy) "criminalul" regim Assad îşi "măcelăreşte propriul popor". În context se face referire la reprimarea brutală a sunniţilor din oraşul Hama de către trupele lui Hafez al Assad (februarie 1982) şi la implicarea siriană în războiul civil libanez şi în politica internă a Libanului vecin, lucruri absolut reale. Că regimul Assad (Hafez şi Bashar) a fost nimic altceva decât o dictatură, lucru comun în lumea arabă între 1945 şi 2011, iarăşi este adevărat. Dar aşa începe o minciună bună, pornind de la unele adevăruri.

În mod curios, cu puţin timp înainte de izbucnirea vâlvătăii în întreg nordul Africii şi în Siria, TVR2 a difuzat un documentar, în mai multe episoade (realizat de francezi, cred că în 2008-2009), care prezenta biografiile dictatorilor zonei amintite. Dintre cei luaţi în discuţie (între care Gaddafy, Mubarak, Saleh) cel mai bine ieşeau Assad şi regele Iordaniei. Bashar al Assad nu a fost pregătit pentru politică; el a făcut studii de medicină în Marea Britanie, unde a început să şi profeseze. În 1994, când Bashar avea 29 de ani, fratele său, Bassel, cel desemnat să-i succeadă lui Hafez, a murit într-un accident de automobil. Bashar, un om reticent la politică, de care se ţinuse până atunci departe, a fost chemat de urgenţă acasă, să fie şcolit pentru guvernare. El i-a succedat tatălui său în 2000, an în care s-a şi căsătorit cu Asma al Akhras, cetăţean britanic, de origine siriană, cu care are trei copii. Tânăra familie Assad a fost foarte iubită în Siria. Asma, mai ales, a ştiut să se facă plăcută sirienilor. Spre deosebire de alţi dictatori, Bashar îşi conducea singur maşina sau motocicleta (cu soţia sau cu nul dintre copii în spate) şi mergea deseori (mai ales în Damasc) ca simplu cetăţean, fără a fi protejet de vreo gardă de corp - aşa cum certifica televiziunea franceză.

Ei, comic a fost faptul că, la scurt timp după ce am văzut documentarul despre Assad, realizat de francezi, media franceză a început să dea relaţii despre "primăvara arabă", care numai ce începuse. Dintr-o dată, familistul convins, politicos, educat şi paşnic, Bashar al Assad, s-a transformat în "criminalul sângeros", care îşi "măcelăreşte" poporul. Vă daţi seama cât credit pot acorda unor asemenea formulări şi păreri. Aceeaşi medie occidentală nu a acordat nici o importanţă efortului depus de Assad (ce-i drept, mai ales după începutul revoltei) de a înscrie Siria pe un drum democratic, uzitând în acest sens de referendum şi de alegeri. Nu au contat şi asta dintr-un motiv foarte "bun": cei care doresc schimbarea în Siria, nu vor ca această schimbare să fie făcută de sirieni, ci sub controlul LOR. "Primăvara arabă", ca şi prăbuşirea comunismului, în 1989-1991, îşi are finanţatorii în Occident. Această "ocultă" financiară care dă banii pentru schimbările sângeroase de regim, în statele arabe, a reuşit (ca primă etapă deocamdată, veţi vedea) în Tunisia, Egipt, Yemen, Libia - să trântească la pământ dictatori puternici (Ben Ali, Mubarak, Saleh, Gaddafy), înlocuiţi acum prin regimuri islamiste moderate. Următoarea etapă are în vedere schimbarea islamiştilor cu regimuri "democratice", de preferinţă cât mai corupte, care să pună bogăţiile acestor state în mâna pomenitei "oculte".

Sigur (cel puţin deocamdată), regimurile monarhice din Golf (aservite intereselor americane), la fel de dictatoriale şi de corupte, sunt, nu doar lăsate în pace, ci sprijinite şi folosite. SUA, Marea Britanie, Franţa susţin că nu intervin în Siria, în favoarea opoziţiei, decât sub aspect umanitar. În schimb, se folosesc de Arabia Saudită, Qatar, Bahrain şi Emirate pentru a livra arme opozanţilor sirieni sunniţi ai lui Assad şi bandelor de mercenari străini care îi sprijină. Statele amintite sunt nişte dictaturi monstruoase, faţă de care, prin comparaţie, regimul lui Bashar al Assad, înainte de 2011, era parfum de primăvară. Aş face o menţiune specială legată de Qatar - un stat obraznic, care a finanţat şi înarmat revolta din Libia (înaintea Siriei), condus de o familie atât de bogată, încât îşi permite să cumpere, în Europa, de-a valma, terenuri, insule, palate, companii şi cluburi de fotbal. Neruşinarea acestor qatarezi a mers până la a-l pălmui (securitatea aeroportului din Doha) pe ambasadorul rus în această ţară (spun asta, fără a fi câtuşi de puţin un fan al Moscovei).

În ciuda acestui efort conjugat, Assad rezistă de doi ani. De ce? Păi, contradicţiile interne (etnice şi religioase), ţinute sub control de Partidul Baas - socialist şi de familia Assad au putut fi uşor folosite şi finanţate din exterior, să producă un război civil (aşa cum s-a întâmplat şi în Liban acum câteva decenii). Dar acelaşi mozaic etnic şi religios (plus implicarea externă, la rândul ei variată) face aproape imposibilă coagularea unei opoziţii unice şi care, în acelaşi timp, să fie pe placul Vestului. În special minorităţile religioase, dar şi cele etnice (având în faţă şi exemplele din Libia şi Egipt) sunt îngrozite la gândul de a fi conduse de salafişti sunniţi. De aceea, kurzii şi mai ales creştinii luptă din toate puterile alături de alawiţi, de alte secte şiite, de socialişti, de sunniţi moderaţi (toţi aceştia - organizaţi în miliţii pro-regim) şi de armata siriană. În plus, spre deosebire de cazul Libiei, de data aceasta Rusia (care are prezenţă militară în baza navală de la Tartus şi poate şi la Latakia) a spus un "niet!" hotărât, de mai multe ori, în Consiliul de Securitate al ONU oricărei încercări de intervenţie militară sau doar de sprijin militar pe teritoriul sirian, refuzând chiar şi instituirea unei zone de excludere aeriană (aşa cum s-a întâmplat în Libia). Rusia a promis să nu repete "greşeala" libiană, din 2011, iar China i-a ţinut isonul. Ca urmare, în disperare de cauză, Marea Britanie, secondată de Franţa, este gata să încalce embargoul ONU asupra livrărilor de arme, să treacă peste orice (lipsă de) decizie a Consiliului de Securitate al ONU şi să înarmeze, pe proprie răspundere, opoziţia din Siria (care, din cauza numeroşilor mercenari, este tot mai puţin "siriană").

După doi ani de război cumplit, o ţară frumoasă, nu democratică, dar paşnică, sucombă, sfârtecată de influenţe mai ales externe, în mare măsură străine intereselor sirienilor simpli. Am scris aceste rânduri pentru a aduce un omagiu acestor sirieni simpli şi soldaţilor armatei siriene, care luptă cu un eroism pe care noi nu îl cunoaştem (şi asta datorită presei române, care nu dă doi bani pe adevăr) împotriva bandelor de criminali fanatici sau doar mercenari (a se vedea numeroasele cazuri de torturare şi execuţie sumară a soldaţilor sirieni), înarmaţi de Occident; aduc un omagiu acestor oameni, care se opun ocultei financiare şi scopurilor ei criminale.

joi, 14 martie 2013

Şi totuşi avem un papă "negru"

Mulţi se tem de "profeţia" care spune că ultimul papă va fi unul negru şi că, odată cu el, ar veni Sfârşitul. Ca atare, existau griji, că Peter Turkson, cardinal din Ghana (64 ani) ar putea ajunge papă. Se coroborau aici profeţia lui Malahia şi ideea că ultimul papă ar fi un anume "Petru Romanul". Speculaţii. Şi totuşi, într-un anume fel, avem un papă "negru". Jorge Mario Bergoglio este primul papă iezuit. Or, se ştie, şeful ordinului iezuit este numit "papa negru". Aşa încât, într-un anume fel, forţând oarecum nota, avem un "papă negru"...

Deci, vorba "RT" , "Yes, he Vati-can"!

luni, 11 martie 2013

Ceva "simpatic"...

În Pakistan, Lahore, musulmanii au incendiat 100 de locuinţe ale creştinilor, pe motiv de "blasfemie". Interesant este că totul a început de la cearta a doi beţivani, un creştin şi un musulman, care se contraziceau pe teme religioase. Întrebarea care se pune: bine, bine, creştinul putea să fi greşit măsura la pahar. Dar MUSULMANUL??

sâmbătă, 9 martie 2013

Comisia de la Veneţia

s-a găsit să transmită R. Moldova (ca urmare a cererii P. Comunist) că interzicerea simbolurilor comuniste (lege intrată în vigoare la 1 octombrie 2012; sancţiuni de cca 190 euro pentru persoane fizice şi de cca 630 euro pentru persoane juridice) încalcă dreptul la liberă exprimare, un drept fundamental al omului. Mai mare ipocrizie nici că se poate. Dar interzicerea simbolurilor fasciste, naziste nu încalcă dreptul la liberă exprimare în UE? Bineînţeles şi o dovadă este faptul că pot fi folosite, în anumite circumstanţe, pe teritoriul SUA. De ce umblaţi cu dubla măsură, domnilor "comisari"? Ori ne raportăm la libera exprimare şi atunci oricine poate spune orice, indiferent cât de ciudat sau deranjant, ori cădem de acord ca TOATE regimurile totalitare, criminale să se "bucure" de acelaşi tratament. Dacă simbolurile totalitarismelor de dreapta sunt interzise, tot aşa ar trebui să se întâmple şi cu cele ale totalitarismului stângii. Aaaa, uitasem: pentru comunism nu a existat un Nurnberg şi nici nu va exista, poate. Nu mai contează că numărul de victime ale comunismului depăşeşte cu mult numărul de victime cumulat în toate regimurile autoritare şi totalitare de dreapta. Şi apoi victimele stângii sunt prea otova şi nu au nimic "special" -  mai exact, nu au "antene de aur", pentru cine ştie bancul.

miercuri, 6 martie 2013

Partidul lui Crin sau - cu aşa o floare, sigur nu se face primăvară

Am să încep prin a da dreptate unor ziceri postace de astă toamnă ale domnului Stănişoară: PNL îşi pierde unica sa calitate postdecembristă - aceea că dădea impresia sau chiar era un partid în care puncte de vedere diferite erau acceptate, spre a fi exprimate, cel puţin. Într-adevăr, de ceva vreme, se mai aude doar trâmbiţa cocoşului somnoros, dar dominant, Crin Antonescu. Nu am fost niciodată fan Patriciu, Tăriceanu, Ludovic Orban sau Chiliman, dar nu pot să neg că aceşti oameni au fost, din 1990 încoace - hai să le spunem, forţând un pic - "liberali autentici". Ei au fost traşi pe linie moartă (să nu mai amintim de Viorel Cataramă, că la el este mai complicat puţin); la fel, nu pot să nu observ cum părerea lui Stolnici (fie el şi fost şoptitor) şi mai ales a lui Neagu Djuvara nu mai este căutată în PNL.

Crin face toate jocurile - cu oameni ca Daniel Chiţoiu, Radu Stroe, Ruşanu - indivizi de un ridicol absolut sau cu gaşca patronată, la Iaşi, de inculpatul Fenechiu (Chiuariu, David - "fost şi viitor Troacă" - vorba lui Vadim, "Pivnicioaia" şi prietenul ei iubitor de comerţ). A, ar mai fi şi oportuniştii, unii "foarte" ieşeni, foarte armeni, foarte inteligenţi şi culţi şi foarte obedienţi. Toţi aceştia îi cântă în cor, la trezire, micului crin; "să ne trăieşti întru mulţi ani, măria ta!".

Ei, şi ce grimase face Tăriceanu - şi poate îşi aduce el aminte cum i-a înlesnit calea spre puterea absolută dictatorului de operetă... Păi, cu mâna lui a scăpat de viitorii membri PLD, inclusiv de doi foşti şefi ai PNL, în 2007. I-a silit să plece din partid, după ce dăduse PD-ul afară din guvern. A preferat în locul lor tot soiul de oportunişti şi lichele. Aşa că nu ar trebui să se plângă acum, că aceiaşi oportunişti şi aceleaşi lichele îşi reţin cu greu picioarele - pentru a nu-i da de astă dată lui, fost premier şi preşedinte PNL un şut în fund, care să-l arunce dincolo de gardul partidului galben-albastru.

Atunci, având gloata asta în spate, la ce mai are nevoie Crin Antonescu de oameni "noi" în partid, ca (periculosul, de altfel) Johannis sau de personaje expirate, ca Frunzăverde şi Stânişoară, reciclate de pe la PDL? Păi, pentru că ştie ce poame l-au pus în fruntea PNL şi realizează cât de repede, numiţii oportunişti şi amintitele lichele se pot dezice şi de el (ca altădată de Călin). Are nevoie de oameni care să-i fie fideli numai lui, pentru că depind de el, pentru că nu mai au unde se duce - mă refer la PDL-ştii reevaluaţi. 

Oamenii ăştia au şi bani (vezi Frunzăverde) şi doar cunoaştem ce harnic este Crin şi cum a iubit întotdeauna munca prost plătită, încă de pe când era profesor - de vocaţie, nu oricum. Oamenii ăştia au şi relaţii, chiar în Masonerie (tot Frunzăverde) şi poate îi deschid şi lui Crin nişte uşi, pe "afară", că fără relaţii, nici să te vinzi nu poţi, oricât ai vrea, că nu se uită nimeni la tine, aşa cum a constatat crin pe propria-i tulpină. Iar pe Becali, tot pentru bani l-a acceptat. Sigur, cu astfel de achiziţii, adică ciobani şi PDL-şti hârşiţi în rele, ţi se cam duce imaginea. Dar, lasă, îl aduci pe Johannis şi o repari.

Parfumul toxic al marelui Căcărău se întinde peste PNL ca un duh rău, ameninţând să osifice acest partid, care tinde să devină monolit. Totul, pentru ambiţia deşănţată a unui om, care se visează preşedinte într-o ţară pe care nici nu cred că o înţelege. Ambiţia sa vizează însă, s-o recunoaştem, şi un cadru mai larg, care presupune o oarece viziune politică: el vrea (şi asta a fost, probabil, înţelegerea cu Ponta) ca România să fie angrenată în jocul a două partide mari, unul de stânga (PSD) şi unul de dreapta (PNL). Aceasta presupune unificarea Dreptei, prin eliminarea PDL de pe eşichierul politic. Ar fi victoria finală a lui Crin asupra lui Băsescu, cel care a dorit odată să elimine PNL, definitiv, din ecuaţia politică românească: să domnească (sau, mă rog, dormească) la Cotroceni şi să arunce PDL în buzunarul uitat al istoriei în care se află şi PNŢcd. Şi poate aşa, cine ştie? - un PNL restructurat ar putea lăsa ALDE pentru PPE - că dacă Băsescu a putut trece de la socialişti la populari, cu PD-ul, să te muţi de la liberalii europeni este chiar mai simplu - cel puţin în ochii românilor.

Radio Cha(Dej)

Preşedintele Venezuelei, Hugo Chavez (om politic, dar şi de... radio!) a murit. Vicepreşedintele venezuelean, Nicolas Maduro, acuză SUA de declanşarea cancerului lui Chavez. Şi la noi, în România, legenda vorbeşte de iradierea lui Dej şi de celebrul stilou - detector de radiaţii al lui Ceauşescu, zvonuri amplificate de cancerul galopant la generalului Ştefan Guşă, după decembrie 1989. Nu că ar fi scoasă din discuţie posibilitatea. În Havana se pare că există un muzeu care ilustrează tentativele (mai ales americane - eşuate) de asasinat la adresa lui Fidel Castro.

În sfârşit, SUA au obţinut breşa (nu spun că neaparat au provocat-o) în America Latină, pentru că pierduseră teren, cumplit, în ultimii ani. Lăsând Cuba la o parte, "bolivarismul" lui Chavez s-a răspândit în state ale Americii Centrale, în Bolivia, Peru şi a lăsat ceva influenţe şi în Argentina şi Brazilia. Ca să nu mai vorbim de Ecuador. Era chiar ruşinos, să pui la cale o "primăvară arabă" şi să nu poţi face curăţenie pe continentul propriu, adică să nu atingi nici pe departe nivelul Monroe, al anului 1823.

Şi alţii fac acuzaţii: Borisov, în Bulgaria şi Filat, la Chişinău acuză amestecul Rusiei în căderea guvernelor lor (în Republica Moldova - ieri). Noi, românii, nu putem fi surprinşi: ne amintim cum a apărut, ca din neant, "Vocea Rusiei", în raza interesului nostru mediatic, imediat ce s-a vorbit de scutul de la Deveselu. Ne amintim şi de propaganda, aceluiaşi oficios, pentru USL, în timpul crizei de astă-vară. A muncit destul de mult Barosso, să-i scoată din cap lui Ponta prostiile estice (şi SUA să-l scoată pe propusul Iulian Iancu din guvern), dar se pare că a reuşit: se vede din schimbarea de atitudine a micului Titulescu (poreclă potrivită, căci şi "genialul" diplomat nu ştia cum să bage mai repede URSS în Liga Naţiunilor şi să transporte trupele sovietice mai cu sârg pe căile ferate regale române spre Cehoslovacia) faţă de Bruxelles, dar şi din faptul că foştii susţinători de la "Vocea Rusiei" au început să îl critice...

Revenind la SUA, să amintim o butadă care circulă în America Latină:
"De ce este guvernul SUA atât de stabil, în comparaţie cu guvernele Americii Latine?
Pentru că în Washington nu există o ambasadă a SUA...".

Motiv pentru care Venezuela, Bolivia şi Ecuador nici nu au ambasadă a SUA...